Viziune.Dezintegrare. ( Atac de panică )

De câte ori nu mai încap în mine însumi , revin aici . Posac, învins , frânt şi dezintegrat. Nu vreau să-mi cereţi explicaţii ori argumente cum, de ce , când sau unde , m-ar durea şi mai mult, ar fi ca şi cum aţi palpa cu degetele voastre vii şi curate o rană muribundă şi curgătoare de moarte , aşa că nu aţi risca decât să vă murdăriţi, contaminaţi şi oripilaţi, eventual. Nu vreau decât să vărs, să mă vărs , fără început, fără sfârşit, fără clipă. Urăsc clipele astea. Că tot veni vorba de noţiunea şi conceptul de clipă. Le urăsc şi totodată le iubesc pentru că sunt părţi integrate şi integrante , mă ucid , dar mă mişcă în acelaşi timp.
Clipele.. clipele de genul , aici se opreşte totul şi rămâne fără suflare , se aşterne o tensiune aproape halucinantă asupra pieptului , creierul mi se sufocă , ochii mi se îneacă în imagini tot mai lugubre. Acest simţământ nenorocit .. de moarte şi dezintegrare , por cu por , celula cu celula . Este ca un cancer al sufletului şi al minţii , silenţios , aparent paşnic în tăcerea lui ,însă mortal , hrănindu-se din mine, rumegându-mi în mod constant interiorul , întotdeauna tăinuit în umbră. Mă văd dezintegrându-mă într-o baltă de sânge stricat , iar viermii mişunându-mi tâmplele zdrobite şi buzele-mi încleştate.

Nimic nu mişcă , nimic în afară de viermii ce-mi poartă învelişul către un tărâm sterp şi uitat de tot ceea ce înseamnă omenesc. Şi-acolo, ţintuit în poala unui pământ împuţit , mă dezintegrez bucată cu bucată, rămăşiţă cu rămăşiţă. Departe de mine sunt chipurile celor vii , al celui iubit îmi bântuie ochii înceţoşaţi asemenea unui ecou în abis ..Apoi moartea îmi vine în dar ca o ploaie . O ploaie acidă ,jucăuşă şi terifiantă. Ropote s-avântă peste mine , peste ce-a mai rămas din minte , topindu-mă şi lent, şi grăbite , dar la ţintă sigură. Mă topesc, mă ard, mă dezintegrează forţat. Pământul mă absoarbe lacom , devin nimicul înghiţit de neant.
Devin însuşi neantul , fără conştiinţă şi fără simţământ.