Mi-e frică de moarte , însă morţii nu-i frică de mine. Eu închid ochii , însă ea mă priveşte mereu fix , blândă şi răbdătoare. Îi întorc spatele , însă ea-mi deschide braţele la fiecare colţ . Eu încerc să-i pierd urma, însă ea mă urmează într-un totul şi-mi adulmecă fiecare pas. Ea ştie bine că îi voi aparţine cândva, negreşit .. Ea ştie bine că sunt egală laolaltă cu ceilalţi şi excepţiile nu i-au existat niciodată. Ea mă ştie . Ştie că în fiecare ceas eu mă trec , că fiecare celulă i se închină ei şi nu mie. Ştie că mi-e frică , mă adulmecă de fiecare dată , însă are răbdare. Frica mă transformă-n copil , pe când ea se oferă a-mi fi mamă .. Mama la care să mă-ntorc într-un Final, eu, copilul rătăcit prin viaţă şi niciodată suficient pregătit să crească ..
Ea ştie că sunt doar unul din miliardele de semeni căruia efemeritatea nu-i de-ajuns şi e mai groaznică decât ea-Moartea. Ea ştie bine...
Scriu despre moarte pentru că face parte din mine. Pentru că o simt în mine şi de ceva timp am aflat şi eu unul din adevărurile nevăzute : dacă te naşti plin de viaţă , te naşti şi-odată cu moartea-n tine. Nu-mi face bine să conştientizez asemenea nălucire (aşa cum mulţi ar prefera s-o considere ), din contră , e o povară în plus şi dacă nu voi şti să o port cu mine , într-o zi mă va strivi. Şi dacă nu aş avea nimic de pierdut , cu siguranţă nu mi-ar putea păsa mai puţin. Şi-ntr-un mod egoist, sunt clipe în care-mi doresc să am nimicul pentru ca să-mi pot sfida moartea. Însă m-am născut ca să fiu un om bogat : să am oameni de a căror existenţă să depind şi pentru care să-mi doresc cu disperare să trăiesc mai mult şi tot mai mult , să port iubire-n suflet , iubire fără de care nu m-aş putea închipui existând şi probabil nici nu aş mai vrea .. Să fiu un om iubit e un lucru la fel de mare ca şi cel de a iubi la rândul meu. Să fiu un om cu memorii vii şi simţăminte dincolo de orice cuvânt expresiv , e mai mult decât aş fi meritat .. Să fiu Eu , cel care în absenţa sa ar naşte mai multă nefericire decât în prezenţă , este un gând abia de suportat. Nu ştiu când şi cum am ajuns până aici. Poate că ştiu , însă e absolut irelevant acum. Ştiu doar că în mod pregnant mă mâhneşte frica asta, o frică datorată faptului că da, am ce pierde. Că da, am ce cauza. Că am însemnătate ..
Iată cum Zeul devine Om .. şi omul devine tot mai mărunt, umil şi resemnat .. căci toate au un sfârşit , iar că există şi un început.. asta nu mă încălzeşte cu nimic. Eu nu vreau nici sfârşit şi nici început. Eu vreau doar să-mi pot privi omul iubit o veşnicie lângă mine , vreau doar să-mi trăiesc la infinit menirea .. Vreau să nu încetez niciodată din a-i simţi căldura trupului , niciodată din a mă scalda în cerul ochilor săi, niciodată din a-i şopti Te iubesc la ureche , niciodată din a-i auzi vocea şi inima bătând în piept .. Şi , ştiţi , uneori caut să savurez din plin astfel de momente , îl privesc şi privesc cu mult mai multă atenţie totul şi caut să respir fiecare culoare şi să-i simt căldura fiecărei atingeri , gândindu-mă în acelaşi timp că într-o zi , nu voi mai putea face asta niciodată ...
Şi sunt atâtea lucruri... atâtea lucruri vii. Atât de multă viaţă în orice , însă în mod special ..în Noi.
